E ușor să rămânem împreună, e mai dificil să nu creștem separat

Fiecare relație începe cu sentimentul și vorbele că „Nu te voi părăsi niciodată. Voi fi mereu acolo pentru tine. Întotdeauna”. Asta este o minciună.

Și încă una mare. Cum putem să pretindem că vom fi acolo pentru partenerul nostru indiferent de ce se va întâmpla? Dacă suntem cu un bărbat care este extraordinar, dar atunci când bea un pahar de vin, ne dă cu capul de pereți? Dacă atunci sunteți cu o femeie care se enervează foarte ușor pe toate nimicurile, nu poate fi mulțumită complet niciodată, iar când e frustrată aruncă în stânga și-n dreapta cu vesela de aude tot cartierul? Stăm cu el/ea pentru marea dragoste pe care i-o purtăm?

Mă îndoiesc că există cineva căruia să îi placă atât de mult drama încât să înghită astfel de mizerii. Persoanele care se complac în astfel de situații sunt persoane cărora le e frică să fie fericite. Nu e mai frumos să primești o noapte de sex pasional după o seară în oraș decât o veioză în cap?

Oamenii se schimbă. Evoluează, stagnează sau involuează. Trăiesc și simt diferit. Pentru ca să stai împreună cu cineva, să faci o familie eventual, trebuie să crești și să evoluezi împreună, în aceeși direcție, chiar dacă fiecare o face în stilul și ritmul său. Dacă asta nu se întâmplă, partenerii vor crește și vor trage spre drumuri diferite. Și atunci se instalează o distanță greu de ucis de ambele părți. Iar atunci singurul lucru care mai rămâne de făcut este ca fiecare să își urmeze drumul pe care l-au ales, un drum separat de cel ales de partenerul alături de care au trăit luni sau chiar ani în aceeași casă.

De ce promitem o eternitate într-un mod atât de frivol, când nu putem să avem pretenția de a avea controlul zilei de mâine?

Nu ar fi mai frumos să zicem: „O să încerc să fiu alături de tine cât de mult pot. O să încerc să te înțeleg și să te susțin în deciziile pe care le vei lua”? E mai frumos și mai elegant.