Fericirea din lucrurile mici

În fiecare dimineață iau autobuzul spre serviciu din aceeași stație. Și cum se întamplă de când intrăm în sistem, se creează o anumită rutină și vedem cam aceiași oameni în diminețile când ne târâm spre școală sau muncă.

Într-o dimineață, am observat un domn cu părul lung în stație cam pe la 40ani îmbrăcat într-un trening (părul lung este irelevant, dar e ce mi-a atras atenția la el, pentru că era singurul). Era foarte agitat și era împreună cu un coleg de lucru (aveau același logo pe tricou). El ținea de șase, în timp ce colegul lui stătea la coadă la non-stop, să cumpere cafele din acelea ieftine de tonomat. Se părea că ajunseseră destul de târziu în stație și cumpăratul cafelelor deja devenise o misiune riscantă.

În distanță se vede că vine un autobuz. Tipul face ture-ture dinspre marginea trotuarului spre coleg. Îi zice cu voce mai tare să se grăbească că o să-l piardă. Disperarea lui devine palpabilă și pentru cei din jur care vedeau scena. Colegul se vede că e stresat, dar determinat să își ia licoarea aburindă.

Se apropie autobuzul. „O să-l pierdem!” Autobuzul iese din giratoriu. „Ah! Hai mai repede că o să-l pierdem!” Doar dacă persoana din față nu ar avea nevoie de atât de mult timp! Ah!! „Haide!! O să-l pierdem…” Dacă s-ar mișca vânzătoarea mai repede!! Da, o fi lucrat toată noaptea, dar totuși… Ah…

Autobuzul frânează la trecerea de pietoni dinainte de stație. Ce bine! Mai e timp! Dar, vai! Cafelele nu sunt gata!! “O să-l pierdem…”

Autobuzul ajunge în stație și oprește.

“L-am pierdut…” spune cu dezamăgire.

Tocmai atunci se întoarse și îl văzu pe colegul său venind cât putea de repede, cu geanta de umăr aproape să îi cadă, balansând cu greu micile pahare de carton din care cafeaua aburindă prevedea un gust de dimineață bună.

Toată dezamăgirea se transformă într-o mare victorie. Când văzu că prietenul lui vine așa încărcat, se duse repede în întâmpinarea lui și-și luă cafeaua și cu un zâmbet uriaș pe față puse piciorul pe treapta autobuzului.

Șoferul îi așteptase puțin, dar fața plictisită și impasibilă arăta clar că îi este necunoscută mica dramă ce s-ar fi putut întâmpla.

M-a facut să zâmbesc această scenă. Sinceritatea cu care își doreau cafeaua, dar să și prindă autobuzul, fericirea când s-a întâmplat ceea ce se putea mai bine, m-a făcut să mă gândesc că a fost ceva de care își vor aminti cu plăcere că a fost o mini-victorie. Ce noroc au avut! Ce bine s-au simțit! Și asta doar pentru că au putut să își ia cafea și au și prins autobuzul.

Fericirea stă în lucrurile mici. Trebuie doar să deschidem ochii.