Încredere

1. O persoana specială mi-a zis că chiar dacă s-au căsătorit, ea nu ar trebui să aibă încredere că totul rămâne ca la început și să nu mai depună nici un efort să îl păstreze interesat în ea. Din contră trebuie să pună același efort ca înainte de a avea actul respectiv.
2. Melodia Moldovenii s-au născut de la Zdob și Zdub unde e un vers „unde pâinea e cinstită, unde omul e crezut, într-o zi cu voie bună moldovenii…”
3. Arhivarea fiecărui email la serviciu ca să ai o justificare în caz că se întâmplă ceva; să poți demonstra că nu a fost vina ta.

Vedeți un tipar care se repetă? Nu avem încredere unii în alții. Deloc. Nici în relații, nici la serviciu. Poate nici în indicațiile unui străin într-un oraș necunoscut: de câte ori nu am mai întrebat pe cineva pe unde să mergem doar pentru că nu ni s-au părut de încredere informațiile date de persoana pe care am întrebat-o prima dată?

În relații la fel, dacă o dată ni se pare că partenerul a făcut ceva ce nu ne-a convenit, din acel moment îl persecutăm. Îi urmărim orice mișcare, devenim nesiguri. Nu vrem să rămânem singuri și tragem de el și de atenția lui și încercăm să îi tăiem legăturile cu persoanele care nu ne convin.

Oare de ce am ajuns așa, noi ca oameni? Oare pentru că suntem prea mulți și nu știm să fim atâția? Suntem niște animale sociale, vrem atenție într-un fel sau altul, vrem să fim alfa chiar daca uneori ne e frică să facem ceva în sensul ăsta, dar cercul nostru în care avem încredere este groaznic de mic, se pare. Dacă nici în partenerul care a ales să stea alături de noi nu avem încredere…

Mi se pare trist că și eu simt la fel uneori. Răutatea din jurul meu m-a ajuns și câteodată în loc să mă gândesc că „OK” și să am încredere în ce mi s-a spus, mă gândesc că „Oare ce spune e adevărat?”.

Oare nu am fi mai fericiți dacă am decide să nu mai lăsăm gândurile să ne amărească așa?