Prima ninsoare

În fiecare an aștept prima zăpadă cu nerăbdare. Mai ales că toamna devine sumbră, iar întunecimea zilelor ajută la tristețe și toate se adună și parcă toate se dizolvă atunci când ninge prima dată…

Când ninge devin cumva nostalgică. Îmi aduc aminte de copilărie și cum ne mai bucuram de zăpadă ca nebunii. Acum mulți oameni au ajuns să urască zăpada și iarna. Nu se mai bucură de iarnă sau de Crăciun. Nu mai simt spiritul sărbătorilor. Toți au ajuns… oameni mari.

Îmi aduc aminte de trecut și mi se face dor de persoane care nu mai sunt în viața mea acum. Oamenii vin și pleacă. Câteodată prea brusc. Câteodată stupid. Câteodată dorit. Și trebuie să acceptăm asta. Trebuie să luăm doar ce e bun și să păstrăm în minte amintirea prieteniei. Nu am renunțat niciodată la nimeni ca prieten sau ca om. Ei au ales să plece. Și sunt momente când ajung să mă gândesc cum ar fi fost dacă ar fi rămas. Când mă întreb „Ce a trebuit să învăț de la el/ea? Ce a trebuit eu să îi ofer? I-am oferit tot ce avea nevoie?”.

Sunt convinsă că fiecare persoană pe care o întâlnim are un scop în viața asta. Și de preferat ar trebui să ardem tot ce avem de ars cu acea persoană, ca să putem să trecem mai departe, să mergem pe drumul nostru spre cel mai bun „eu”.

Oare am ars tot ce a trebuit cu toți cei care au răcit relațiile dintre noi? Sau trebuie să mai insist?

A început să ningă iar. Mai tare. Mai puternice sunt nostalgiile. Ah, ce mi-aș dori o păturică pufoasă, o cană de cacao caldă și un pervaz lat…