Picătura

O seară de aprilie și ea se îndrepta spre locul căruia îi spunea „acasă”. Era tristă, dar nu știa de ce. Nu avea motiv. Pur și simplu simțea că îi lipsește ceva. Nu își putea da seama ce anume însă.

Își auzea tocurile lovind cadențat trotuarul pe care însă nu îl mai vedea fiind pierdută în gânduri. Corpul și instinctul îi dictau unde trebuia să ajungă. Nu mai trebuia să se gândească pe unde să meargă.

Un miros proaspăt de flori o aduse brusc înapoi la realitate și își dădu seama cu un mic șoc că tot drumul se uitase doar în jos. Trecuse pe lângă oameni, clădiri, chiar și momente, fără să bage de seamă. Fără să observe nimic. Fără să trăiască ceva aparte.

Oftă adânc și cu această respirație menită să îi ușureze sufletul, mirosul pregnant al florilor îi aduse un zâmbet slab pe buze. Era un miros de timpuri mai bune. Vremuri demult uitate, când totul era simplu și trecea cu ușurință peste eșecuri. Închise ochii și mai trase o dată în piept aroma nostalgică.

Căută cu privirea florile și văzu cu surprindere că se oprise lângă un copac înflorit. Oare când înfloriseră copacii? Nu își aducea aminte. Nu băgase de seamă. Parcă mai ieri era iarnă…

Cu privirea în sus la micile flori albe parfumate, observă luna plină pe cer. Era superbă, rece și intimă în același timp. Dar nu mai era nimeni pe stradă cu care să fi putut împărți acest moment și se întristă din nou. Zâmbetul îi pieri.

O pală de vânt se porni și aduse cu el mireasma de ploaie.

„Ploaie de aprilie?” se gândi ușor speriată și decise că trebuie să se grăbească. Porni rapid și cadența tocurilor se înteți, răsunând cu ecou. Luna era în spatele ei, dar lumina ei nu putea să răzbească de luminile stradale ca să îi lumineze calea.

În față nori grei de ploaie se adunau; deși palele de vânt începeau să se intensifice toate purtau cu ele aroma florilor de aprilie și de ploaie. O aromă proaspătă, nouă, plină de speranță.

Se opri după câțiva metri și se întoarse pentru a mai arunca o privire lunii și copacului.

Prima picătură de ploaie îi căzu exact în colțul ochiului și se prelinse pe obraz în jos. Și timpul se opri pentru un moment.

Întoarse spatele lunii care dispărea în nori și începu să alerge plângând prin ploaie.

Acum știa ce îi lipsea.