Vorbe de „duh”

Limba română are niște expresii tipice unele folosite de către generațiile mai în vârstă, altele de cele mai tinere, că de, limba se schimbă, evoluează.

V-ați gândit vreodată câtă energie negativă este în spatele acestor cuvinte? Cât de tare rănesc și marchează astfel de vorbe?

Nu vreau să aduc negativism aici, de asta mai jos sunt doar câteva dintre expresiile pe care le găsesc urâte.

Clasicul „Eu te-am făcut, eu te omor” zis de părinți copiilor la nervi. O faptă de neimaginat, nu-i așa?

„Strânge și tu aia, de câte ori să îți spun?” spus cu frustrare de către o femeie depășită de situație.

Veșnica dilemă a copiilor: „Du-te la tac-tu” versus „Întreab-o pe mă-ta”. Dă un sentiment de incertitudine. 50% știi că e posibil să scapi și să ai voie să faci acel ceva pe care ți-l dorești, 50% știi că dacă sunt ei atât de nehotărâți cine să ia decizia, nu se va întâmpla nimic.

„Nici un pahar cu apă nu o să îmi aduci când o să fiu bătrân/ă” zis de părinți care încearcă să lucreze la sentiment. Folosit în porții rezonabile, merge, dar mi se pare urât să crești copii  așa. Ar trebui să fii atât de apropiat de ei încât să nici nu se gândească la așa ceva!

„Nu are nici după ce bea apă” un răutăcism pe care l-am înțeles foarte târziu. Totuși nu cred că e ok să judecăm un om după ce are, indiferent dacă e avere sau mâncare.

„Las’ că face proasta” cred că este expresia care mă enervează cel mai mult. Îmi crește tensiunea instant și vreau să îi dau una în ochi persoanei respective.

Oare de ce vorbim așa cu cei de lângă? De ce suntem răi? De ce nu avem considerație față de cum simt ei, dar așteptăm considerație față de persoana noastră?

Nu cred că o să pot să înțeleg vreodată.