Un buchet de bujori

Bujorii erau pe masă, frumoși, majestuoși. Nici nu băgai de seamă că buchetul era pus într-un pahar și nu în glastră. Cine ar fi putut să facă rost de glastră în acel hotel de 2 stele?

Emanau un parfum subtil în cameră, iar rozul deschis al petalelor se dezmierda în lumina dimineții, bucurând privirea.

Trebuia să plece, dar nu se îndura să îi lase acolo, deși știa clar că în avion nu ar fi putut să îi ia.

Îi luă gingaș în mâini și florile parcă tremuraseră ușor la atingerea ei. Se apropie și îi mirosi pe îndelete. Voia să le țină minte mirosul, forma, textura petalelor… Voia să îi ia cu ea și să îi păstreze mereu.

Îi scoase din pahar și îi puse pe masă. Scoase rapid aparatul și  le făcu o ultimă poză. Trebuia să plece, nu mai putea să stea. Se grăbi și fotografia nu ieși cum ar fi trebuit.

Nici primele două fotografii făcute atunci când îi primise nu ieșiseră cum și-ar fi dorit ea. Nu a putut să cuprindă frumusețea bujorilor în fotografii, de parcă trebuiau doar admirați pe viu și păstrați în amintire și în suflet.

Ah, cât de frumoși erau! Și cum a știut el să îi aleagă tocmai pe aceia pe care ea a vrut! Erau perfecți.

Ca și acest început.