Vrem mereu altceva

Dar ce facem cu ceea ce avem deja? Prețuim? Apreciem? Știm să respectăm timpul persoanei de lângă noi? Timp atât de prețios pe care ni-l dedică nouă?

Ce facem atunci când nu mai vrem ceea ce avem? Renunțăm pur și simplu? Aruncăm cu ușurință totul spre a pleca spre ceva care ne face să ne simțim mai bine?

Ce a pornit acest articol este o mică… bârfă (?), dacă pot să îi spun așa. O prietenă mi-a zis că îi pare atât de rău pentru niște prieteni de ai ei care au fost împreună foarte mult timp. Cum se pare că se întâmplă în relațiile de lungă durată, atracția fizică s-a cam dus pe apa sâmbetei la un moment dat. Sunt prieteni foarte buni, dar nu mai sunt atrași unul de celălalt. Au făcut un copil încercând să învie pasiunea, ceva ce, cred eu, nu ar fi trebuit să se întâmple.

Însă el a avut nevoie de mai mult și și-a găsit pe cineva care să-i facă cearceafurile vraiște noaptea.

Iar ea? Singură, cu un copil de crescut. Copil care s-a născut într-o dramă, din punctul meu de vedere.  Este încă mic, nu cred că are 2 ani, dar această traumă îl va modela. Mediul familial te influențează foarte mult. Și este al naibii de greu să îți depășești toate ideologiile și programele imprimate în copilărie.

Apoi vine adolescența, cu iubirile ei posesive, cu imaturitatea de a vrea mereu altceva și de a nu înțelege ce ai lângă. Sunt mulți cei care nu își dau seama că nu așa se construiește o relație. Nu mă refer doar la o relație de iubire. Ci o relație de prietenie în adevăratul sens al cuvântului. Sunt atât de puțini care pun suflet într-o amiciție spre a o dezvolta în prietenie! Și sunt și mai puțini cei care nu își caută interesul în relațiile din jur.

Revenind la ideea de mai sus, ajung la întrebarea „cât de important e sexul într-o relație?”. Cred că foarte important. Cei care zic altfel înseamnă că fac un compromis. Să fii exact ce are nevoie partenerul și să poți să îi oferi plăcere și bineînțeles vice-versa, este un sentiment minunat. Te conectează la un nivel mult mai profund decât discuțiile lungi de politică într-o după-amiază ploiasă.

Cred că oamenii din ziua de azi au undeva în mintea lor ideile că „am o vârstă. Trebuie să fac un copil, trebuie să am o familie, să nu fiu singur/ă.” Oameni buni, tot ce trebuie să faceți este să trăiți frumos. Să fiți fericiți și să nu călcați pe cadavre pentru asta. Să nu creați drame cum e cea de mai sus.

Fiecare dintre noi merită să fie fericit. De ce ai vrea să aduci pe lume un copil care să fie privat din start de dragostea completă a părinților, mai ales că lumea asta este destul de dură așa cum e ea? De ce să adaugi greutăți ființei căreia voi i-ați dat viață?

Fiți destul de puternici să decideți ce este OK și ce nu pentru voi și pentru cei pe care îi influențați. Din punctul meu de vedere nu este OK să încerci să îți resuscitezi relația făcând un copil.