Gânduri după o nuntă

Am fost la o nuntă de curând. Și am avut ocazia să fiu domnișoară de onoare. Ca să înțelegeți efortul pe care l-am facut: nu-mi plac nunțile. Prea multă lume, prea multă mâncare și mult prea puțin control pe muzica din difuzoare.

Fiind domnișoară de onoare, a trebuit să fiu lângă miri când aceștia au fost la biserică.

Ei bine la începutul ceremoniei un domn care ajuta pe la biserică a venit și a aprins lumânarea care era în mâna celeilalte domnișoare de onoare și i-a spus așa: „Da-ți-mi voie să vă aprind lumânarea, că inima nu mai am cum, că sunt prea bătrân.”

Mi s-a părut cumva drăguț și amuzant în același timp, iar tonul pe care a zis-o a fost unul atât e natural, fără nici o implicație. Nu știu de ce, dar astfel de oameni care să facă remarci în așa fel cum a făcut domnul acesta, nu prea am întâlnit. Nu mă refer la faptul că era mai în vârstă. Ci să atragă atenția cu replici fără insinuări.

La sfârșit, preotul a spus câteva cuvinte; pentru mine au fost puțin cam prea multe, dar doar din cauză că stătusem prea mult pe tocuri în același loc. La un moment dat mi s-a rupt firul, însă chiar la început a zis că oamenii care nu fac decât un copil sunt niște egoiști. Bineînțeles, se referea la cei care fizic au posibilitatea de a face mai mulți copii. De ce? Pentru că (țineți-vă bine!) o vorbă din popor zice că o familie trebuie să aibă cel puțin 3 copii. Unul pentru Dumnezeu, unul pentru mamă și unul pentru tată.

Ați mai auzit așa ceva vreodată?

Eu cred că părinți care aduc copii pe lume doar pentru că ei simt să aibă copii, fără să se gândească la ce le pot oferi sau la ce mentalitate îi pot expune, sunt egoiști. Mi se pare groaznic să faci un copil cu gândul că „vedem noi cum l-om crește”.

Eu cred că părinții care își aduc copiii la o nuntă și stau până târziu sunt egoiști.

Eu cred că părinții care își lasă copiii mici (sub un an) cu bunici sau cu babysitters ca să se ducă la singuri la mare, de exemplu, sunt egoiști. Probabil că mame o să-mi sară în cap. Că nu știu cum e, că o iei razna de atâta stat în casă ș.a.m.d. Așa este, nu știu, dar cred că ar fi trebuit să se gândească mai bine înainte să facă acel copil. Nu e ca și cum ai un câine sau o pisică. E o viață, da. Dar este una atât de prețioasă! Și practic tu ca părinte modelezi comportamentul unei alte ființe.

V-ați gândit la asta vreodată? De câte ori nu ați vrut ca partenerul/-a să se schimbe într-o anume direcție? Când aveți un copil e a și cum aveți o pânză albă pe șevalet. Și puteți face ceva atât de frumos! De ce să întinați totul cu egoism?

Și mai cred că a fi părinte este o poziție de o responsabilitate enormă. Iar cei care nu sunt cu adevărat pregătiți să aibă așa responsabilitate, nu ar trebui să facă acest pas.