„Doar pentru că ne reproducem, nu înseamnă că suntem părinți”

Mi-a zis o colegă zilele trecute.

Poate așa este. Părinții nu ni-i alegem. Sau poate dacă e să credem în karma, atunci da noi ni i-am ales ca să terminăm ce aveam de terminat cu ei din viețile anerioare.

E foarte ușor să îi criticăm. Să le criticăm deciziile din trecut și să îi judecăm. Oare noi am fi făcut la fel dacă eram în locul lor și am fi avut exact experiența lor de viață? Sau am fi luat decizii care ar fi avut rezultate mult mai proaste?

Trecutul cu trecutul. Întrebarea este dacă în prezent repetă același comportament. Și dacă da, de ce? La experiența lor de viață și la reacțiile pe care le-au generat ar trebui să se fi maturizat atât de mult încât să ia decizii care să nu rănească persoanele apropiate.

Și totuși nu mereu se întâmplă asta. Și mă face să mă întreb de ce? Oare are legătură cu faptul că și-au petrecut tinerețea în comunism? Doar știm că cei tineri sunt foarte impresionabili, pe când cei mai în vârstă cu greu își mai schimbă părerile. Cred că dacă nu ai realizat că de aproape 30 de ani s-au schimbat vremurile, ceva nu e în regulă.

Sunt împărțită în două pe tema asta. Pentru că e ușor de judecat, dar e greu să calci pe aceleași urme. Multe sacrificii sunt greu de înțeles și suntem unde suntem datorită părinților. Fie ei reci și nepăsători, sau prea protectori. Relația cu ei ne-a modelat în ceea ce suntem azi.

Și pentru asta, cred că trebuie să îi respectăm, și deși uneori poate e greu, trebuie să îi iubim, așa cum bine a zis Adrian Păunescu. Pentru că toți avem nevoie de iubire. Și cred că este crunt să nu fii iubit de copilul tău.