Social

Erori și pedepse

Oamenilor le place să pedepsească cea mai mică eroare. Cea mai mică greșeală și te pedepsesc cumplit. Ori nu mai vorbesc cu tine, ori răspund urât. Brusc te ignoră și te dau la o parte din viața lor. Ridicol!

Și stau și mă gândesc cum trec acești oameni prin viață când sunt atât de drastici și atât de răutăcioși.

Acu’ ceva timp la semafor făceam dreapta pe verde intermitent și era verde la omuleți. Au trecut doi băieți cu skateboard-ul (erau la picior, nu pe roți. Bine măcar că nu s-au aruncat pe trecere).

Eu mă gândeam la ale mele și după ce a trecut și al doilea, am pornit. Singura chestie este că neavând sute de mii de kilometri experiență de condus, nu am încă toate reflexele formate și am ambalat motorul puțin cam tare pentru că am ridicat greu piciorul de pe ambreiaj.

Întâmplarea face că aveam geamul întredeschis. Ghiciți ce mi-a zis băiatul ăla, căruia de abia îi mijiseră trei fire în barbă. A strigat după mine „s-o ambalezi pe mă-ta.”

Am rămas sincer șocată cum unele frustrări răbufnesc așa, pe alții. M-a supărat pe moment toată întâmplarea și sunt încă foarte șocată de copii ăștia care sunt atât de… agresivi de la o vârstă atât de fragedă.

Părinții lor ce păzesc? Profesorii la școală ce îi învață? Doar cum se face 1+1? Educație civică nu se mai face oare? Să îi învețe cineva cum să se poarte în societate. Să nu fie sălbatici ca Tarzan, că doar nu suntem în junglă. Să le explice că așa cum ei au anumite trăiri, la fel sunt și toți ceilalți oameni din jur!! 

Dar ca idee, este tipic uman: el credea că am făcut intenționat, eu nici nu m-am uitat bine la el și aveam gândurile mele și nu am băgat de seamă că ceva ce am făcut ar fi putut să deranjeze. Oare dacă îmi murea motorul, râdea de mine? Sau venea și îmi dădea una în geam că am vrut să plec repede după ce a trecut el ca să-l sperii?

Prea rapid ni se pare că suntem noi cei opresați.

Prea rapid reacționăm.

Prea rapid judecăm.

Prea rapid dăm verdicte.

Prea rapid îi pedepsim pe cei din jur.

Oare chiar trăim degeaba? Nu putem să fim în stare să deschidem ochii și să ne dăm seama că nu suntem singuri și că nu toți cei din jur ne vor răul?

Și știți care e ironia? Suntem animale sociale. Avem nevoie de alții ca noi, deși îi îndepărtăm cât ai zice pâs.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.