„Te iubesc”

Cuvinte magice, nu? Care oferă confort sau care pot manipula. 

Câte nu facem doar pentru a auzi aceste cuvinte. Știm cât de tare pot să influențeze și cât de tare pot răni dacă dorim să le auzim și, din contră, sunt spuse altcuiva. 

Însă… v-ați gândit cum vă simțiți atunci când spuneți „te iubesc” pe bune, din tot sufletul? Pentru mine e ca o căldură pe care nu mai pot să o țin în interior, ca o energie albă, bună pe care vreau să o transmit și în care vreau să învelesc persoana care m-a făcut să mă simt așa. Și atunci simt nevoia să îmbrățișez acea persoană. Nu știu de ce, dar așa simt că pot să transmit acel sentiment mai bine. Prin atingere, nu prin vorbe. 

Noi, ca oameni, am găsit acea combinație de cuvinte care ar trebuie să reprezinte cel mai profund sentiment pentru persoana de lângă noi. Nu ar trebui spus cu ușurință și cu siguranță, nu în sens manipulativ. Însă parcă dacă doar spunem niște cuvinte nu înseamnă la fel de mult cum ar însemna un gest sau o îmbrățișare. Nu credeți?

Într-un fel, mă simt vulnerabilă atunci când zic „te iubesc”. Nu neapărat pentru răspuns, ci mai ales pentru reacție. Răspunsul poate să nu fie „și eu te iubesc”, ceea ce e oki. Însă reacția poate fi atât de dureroasă, încât nu prea mai ești dispus să mai deschizi atât de ușor ușa sufletului în fața cuiva. Ce sens ar avea, corect? Dacă face la fel ca X? Mai bine să nu știe…

Noi știm ce facem când iubim: cum reacționăm și cum acționăm. Un „te iubesc” nu e de ajuns pentru a manifesta dragostea într-un plan pe care ambii interlocutori pot să îl perceapă cât de cât la fel, nu? Vorbele sunt ușor de zis și ușor de uitat. Gesturile și comportamentul însă, nu. 

„Te iubesc” crează legături, dar le și distruge. Unele trăiesc pentru ele, unii nu simt că așa sentimente profunde pot fi exprimate în cuvinte. Straniu că le acordăm aceeași semnificație și totuși le percepem atât de diferit.