Recunoștință vs. obligație morală

V-ați gândit vreodată câți oameni din viața voastră vă sunt recunoscători pentru ce le oferiți? Vă înțeleg intențiile și acțiunile? 

Mă gândesc că oamenii percep ce primesc din punctul lor de vedere, nu văd decât rareori punctul de vedere al celor care le oferă acele lucruri. Mai rar de atât le înțeleg acțiunile. Asta este valabil mai ales în relațiile dintre bărbați și femei pentru că fundamental gândim diferit. 

Este greu să ne conștientizăm comportamentul nostru, darămite cel al persoanelor de lângă noi, corect? Deseori ni se întâmplă să ni se perceapă în mod eronat unele gesturi, nu așa cum le-am intenționat atunci când le-am făcut. 

Sunt oameni care merg (inconștient) pe principiul „X s-ar simti bine dacă s-ar întampla y sau dacă ar primi z, pentru că a făcut ceva care m-a făcut să mă simt bine”. Simt nevoia să facă un bine pentru că au primit un bine nesperat. Ăsta e un cocktail de recunoștință cu obligație morală. 

Alte persoane țin minte detalii despre persoanele cu care stau de vorbă. Iar dacă dau pe undeva de acel detaliu într-o ipostază stranie, le vor zice acelor persoane pentru că s-au gândit că s-ar bucura dacă ar știi. Dar, dacă relația nu este una apropiată, e un fel ciudat de obligație morală pe care o luăm asupra noastră doar pentru ca să întărim o relație. 

Dar oare putem fi recunoscători, fără să cădem în capcana obligațiilor morale? Răspunsul este da, însă acea senzație nu e simte la nivel cerebral, ci la un nivel mult mai profund. E atunci când cțiunile pe care le facem nu sunt conduse de ceva rațional gândit, ci de ceva emoțional, care vine din sufletul nostru și pe care îl simțim.

Cred că doar atunci când acțiunile pe care le facem pentru cineva sunt complet în beneficiul acelei persoane, suntem cu adevărat recunoscători pentru ce au făcut ei pentru noi și îi plătim „cu aceeași monedă”.