Când lucrurile erau… altfel

Mă tot gândeam la titlu. Inițial am vrut să scriu „mai simple”, apoi „diferite”, apoi „mai puțin complicate”, însă cred că nici o formulare nu se potrivește cu nostalgia pe care o simt. Probabil că pe cei care au în jur de 20 de ani, adolescenții de liceu sau copiii i-ar pufni râsul să citească așa ceva și nu ar înțelege, deoarece ei trăiesc deja de foarte mult timp alte vremuri și nu au altă realitate. Însă pentru noi, cei care suntem pe la 30-40 ani, lucrurile stau altfel.

Îmi aminteam zilele astea cu drag de un grup de când mergeam la centru unde învățam japoneză. Ah, ce vremuri! Eram toți pasionați de același lucru. Pasionați cu adevărat! Din varii motive, care chiar nu contau. Ne întreceam tacit la fel de fel de lucruri: cine știe mai multe cuvinte sau mai mult despre cultura japoneză, cine a experimentat mai mult din cultura japoneză și multe altele. Ne bucuram când vedeam colegi care se pricepeau mai bine la anumite lucruri (etegami, shodo, desen tip manga) și încercam să „furăm meserie”. Eram cu adevărat pasionați de tot ce însemna limba și cultura japoneză.

Când eram întrebați dacă am vrea să organizăm un festival sau să facem un cooking food party, eram toți entuziasmați și ne implicam. Ne „pierdeam” tot timpul liber acolo, având o mulțime de experiențe frumoase, care nu am fi crezut că se vor schimba atât de repede în amintiri.

Cum ne arătam unul altuia lucruri (i.e., „sheruiam”) și cum ne fascinau cunoștințele celor de lângă noi, fără să îi invidiem în mod urât. Mai degrabă ne motivau. Iar apoi încet-încet fiecare a trebuit să înceapă un serviciu. A pornit pe drumul lui și ne-am îndepărtat unul de celălalt. Acei 3-4 ani au rămas niște amintiri superbe, care îmi sunt atât de dragi!

Mi-e drag și dor de vremurile când a arăta ceva cuiva nu rezulta într-un like impersonal dat în grabă, ci într-o discuție aprinsă de jumătate de oră din care mai puteai învăța multe alte lucruri noi. Acel „sharing” e cel mai fain sharing.

Aș vrea să mai trăiesc alături de oameni care sunt la fel de pasionați cum sunt eu. Însă știți ce am observat? Cu cât cresc în vârstă și au diverse experiențe (bune sau mai puțin plăcute) majoritatea oamenilor se schimbă ireversibil. De multe ori ascund adânc în suflet lucrurile care i-au făcut la un moment dat să se simtă bine deoarece sunt copleșiți de prezent. Nu e păcat?

Ajungem la vârste mai înaintate să ne dăm seama că am pierdut ani fiind pierduți. Ne regăsim cu greu și ajungem să fim true to ourselves prea târziu.

Îmi doresc să mai întâlnesc oameni pasionați de același lucruri ca și mine. Oameni care sunt deschiși și buni, care să nu îngreuneze relațiile din grup din cauza că reacționează conform experiențelor anterioare în loc să încerce să discute și să înțeleagă.

Oare de ce nu putem să păstrăm inocența și bunătatea tinereții? În schimb, ne luăm după ce vedem în jur și ne transformăm după cum vedem că se poartă restul? Dacă noi suntem altfel și cei care ne iau pe noi drept exemplu o să fie altfel, nu?